Dacă psihologia a putut fi adusă încetul cu încetul în zona ştiinţei, mă întreb de ce nu ar putea să se întâmple acelaşi lucru şi cu poezia. Este partea ştiinţifică a himerismului (lângă transfigurare, călătorie şi boală) care nu-mi dă pace deloc în aceste zile.

Ziarul "Realitatea" a lansat un concurs printre cititorii săi cu titlul "Nemţeanul anului 2007". Aflu că numele meu este pe o listă de nominalizări. Am luat ziarul şi am văzut că a apărut chiar şi o prezentare a mea cu fotografie pe acea pagină. Cineva m-a nominalizat printre medici, parlamentari, oameni de afaceri, primari, sportivi, şefi de partide, şefi ai unor instituţii, iar întâmplarea îmi dă emoţii asemănătoare celor pe care le aveam când învăţătoarea îmi spunea "la sfârşitul clasei" să-mi pregătesc coroniţa. Din spaţiul culturii mai este pe listă actriţa Laura Vasiliu, care a jucat în filmul lui Cristian Mungiu, nemţeancă şi ea. Faptul acesta al nominalizării mă bucură, fireşte, şi mă onorează, dar mărturisesc că mă şi surprinde un pic, pentru că eu nu prea sunt învăţat cu recunoaşteri de "acasă". Mă gândesc cu recunoştinţă la cititorul/cititoarea care m-a propus şi la cei care deja m-au votat. Am sentimentul că trăiesc întâmplările altcuiva. Să fie din cauza convieţuirii îndelungate cu "himerismul"? Să vedem ce se mai întâmplă. Totul ar putea să devină interesant... Sau este deja?

Se spune că poezia ar aparţine numai tinereţii. Aceasta poate fi adevărat. La patruzeci şi doi nu mai sunt chiar tânăr. Poate că de aceea nu mai scriu poezie aşa cum scriam odată, scriind pur şi simplu un întreg poem pe o foaie de hârtie pe un colţ de masă. Acum scriu după îndelungi reflecţii şi dialoguri cu mine însumi, după zile în care simt că un fel de sentiment confuz ar vrea să se familiarizeze cu mine, după ce un vers devine suficient de bun încât să fie spus şi scris. Sunt tentat să dau vina pe lipsa inspiraţiei, dar cred că ar trebui mai curând să iau în considerare acest nou “mecanism” care încearcă să mă facă atent la propria sensibilitate, care încearcă să mă menţină viu. Voi vedea…

Aseară vreo oră la telefon cu poetul Constantin Abăluţă. Astăzi, la un ceai, la "Gatsby", la TT, cu poetul Ovidiu Nimigean. Să mai spună cineva că în provincie nu se întâmplă nimic...

Komartin, Sociu, Vlădăreanu, Ţupa, Ianuş... Aud tot mai des despre aceşti poeţi. Sunt mai mulţi. Par a fi o nouă generaţie. Pe unii i-am văzut, cu alţii chiar am schimbat câteva vorbe. Prin reviste am citit câteva poeme de-ale lor. Simt că există ceva special, poate chiar nou, în aerul poeziei lor, dincolo de unele “stângăcii” care fac parte din gesticulaţia vârstei şi a timpului. Nu ştiu pe unde sunt cărţile acestor poeţi, cum nu ştiu pe unde sunt cărţile multor poeţi. În paranteză fie spus, aş fi vrut să scriu despre Ion Mureşan, pentru Vatra, aşa cum mă invitase Iulian Boldea, dar nici în librării şi nici la biblioteca din oraşul meu nu am găsit vreo carte de-a lui. Cât despre poeţii "generaţiei 2000", sunt interesat de… - vorbă mare! - “Zeitgeist”-ul din poezia lor. Aşa, de curiozitate...

E ziua lui Mihai Eminescu. Acum doi ani, în aceeaşi perioadă, mă aflam la Viena ca bursier al Kulturkontakt Austria. Înarmat cu un carnet de note şi un aparat foto, băteam bulevardele şi intram în muzee, catedrale şi cafenele, fără să mă simt stingherit că trebuia să-mi notez mereu câte ceva. Între altele, identificasem aproape toate adresele la care locuise acest poet special. În aproape patru ani, omul schimbase nu mai puţin de douăsprezece gazde. M-am gândit la neliniştea lui din acea epocă şi m-am simţit confortabil ştiind că trecuse şi el pe acolo şi trăise acolo. Dacă închideam ochii, huruitul trăsurilor pe caldarâmuri, acelaşi de veacuri, mă transporta chiar în anii lui.

Limba germană înaintează încet, nu mă simt foarte bine sufleteteşte, iar poezia pare să fie foarte departe de mine.

Îl aud pe ziaristul Ion Cristoiu (care, în paranteză fie spus, îmi este simpatic ca persoană, atât cât îl cunosc, ca multă lume, de la la televizor) cum întreabă un interlocutor al emisiunii sale ce este acela un "a.m.r.". M-a mirat că un jurnalist cu experienţa lui şi o persoană care s-a născut la ţară nu ştie acest "cuvânt" pe care soldaţii îl scrijeleau în comunism pe toate băncile vagoanelor cfr şi pe toate gardurile. Poate că nu exagerez dacă spun, pornind de la acest moment trecător de la televizor, că legătura unor ziarişti şi intelectuali de la noi cu realitatea în care trăiesc oamenii simpli este cam firavă, ceea ce explică, poate, lipsa de impact, social şi politic, a mesajului lor în toţi aceşti ani.

Trimis "Ospiciul" la Liternet. Abia aştept răspunsul lor. Lucrez încă la versiunea engleză a povestirii "Numai dacă priveşti înapoi". Învăţ, de capul meu şi de unul singur, limbajul html, care este un fel de laborator nevăzut din spatele Internetului. Ascult Radio România Cultural, un post de radio excelent, foarte profesionist. Citesc un curs de psihologia creativităţii, care îmi pune ordine un pic în gândurile mele disparate pe această temă. Privesc, prin geam, la ceaţa de afară, care îmi amestecă şi mai mult gândurile mele confuze pe această temă.

Să citesc, să scriu, să fiu cu cei dragi ai mei şi cu prietenii, să călătoresc dacă se poate, acestea ar fi lucrurile care mă fac fericit. Totuşi, scrisul este, între toate, ceva cu totul special. Scrisul şi în mod particular scrisul poeziei (cu tot ce presupune) îmi oferă atât de mult, în termeni strict umani, încât dacă ar fi după mine nici nu mi-aş mai bate capul cu publicarea. Nu e însă numai după mine. Este zumzăiala lumii din jur, agitaţia, tentaţia ieşirii din anonimat şi a succesului, dorinţa perfect legitimă de a împărtăşi bucuria poeziei cu ceilalţi, frica de a nu fi singur, de a nu rămâne "în afară", "pe margine", nevoia unei confruntări a imaginii mele despre mine însumi cu imaginea oamenilor despre mine, nevoia unei recunoaşteri (de care încerc să nu-mi fie ruşine), toate acestea schimbă viaţa, clinteşte fericirea. Când încep să caut editori, când ies în lume, când mă pun în mişcare, ca să zic aşa, pentru "a fi", acolo, şi dincolo, şi dincolo, când îmi încordez forţele pentru a-mi revendica locul, colţul, pătrăţelul, atunci apare şi inconfortul, stinghereala, dezamăgirea, lehamitea. Poate că de aceea scriu aici, construiesc site-uri, pun CV-uri pe Wikipedia şi cine mai ştie pe unde, scriu în engleză, trimit - parcă tot mai rar - pe la reviste. Aşa, ca să nu mă uite... Să ştie ei că exist... Să ţină cont, ei, ceilalţi, cei care cunosc mai bine care pătrăţel cui aparţine, mereu, fără greş... Să fiu între ei, cu ei, de-al lor, să fiu în rând cu lumea... Nu pot uita, de pildă, amărăciunea pe care am resimţit-o în momentul în care am aflat că "Dicţionarul general al literaturii române", cel mai larg dicţionar de scriitori apărut vreodată, mă omisese. Am scris şi eu câteva cărţi în toţi anii aceştia tulburi... Eram undeva în străinătate şi mă bucuram de apariţia unei antologii americane care, aceea, mă inclusese, iar faptul că omisiunea fusese, de fapt, intenţionată, m-a pus pur şi simplu la pământ, aşa cum sunt puşi la pământ boxerii învinşi. Atât de păcătos şi de bicisnic îmi este sufletul încât am suferit cu adevărat. Mi-a mai trecut, dar întâmplarea m-a înstrăinat şi mai mult... Acum aş vrea din nou să scriu critică literară, aşa cum scriam prin anii nouăzeci în "Poesis" şi în "Vatra", în stilul acela detaşat şi zâmbitor care atrăsese atenţia şi lui Nicolae Manolescu şi lui Al. Cistelecan. Şi totul ar trebuie să fie simplu. Mă tem însă că nu este char aşa de simplu, pentru că mă întreb unde este acea revistă, vizibilă cât de cât la nivel naţional, care să-mi ofere o pagină sau măcar o jumătate de pagină, ca să scriu săptămânal despre cărţi. Hei, directori de reviste şi redactori, sunt aici! Exist! Respir! Îmi pasă de literatura română! Nu rataţi ocazia! Glumesc, fireşte... Încerc să glumesc... Nu-mi iese... Aşa că mă întorc la scrisul meu, pe hârtie, pe blog, pe carnete secrete, pe site-uri, în limbile timpului, în gând şi în suflet, cu drag...

Ninge mereu. Îmi fac planuri pentru noul an. Mi-ar plăcea să pot publica volumul de poezie "Cât de departe am mers", să termin volumul de povestiri, să pun la punct volumul de critică, să găsesc fiecăruia câte un editor (sau acelaşi editor tuturor), editor bun şi inteligent, editor care înţelege, care ştie, care vede. Mi-ar mai plăcea să ajungem, prin august, la Düren, la prietenii noştri Anne şi Achim, aşa cum ne-am propus, să ieşim cu bine din examenele de bac şi de facultate ale Ioanei, să ies cu bine din examenele mele. Mi-ar plăcea să pot scrie în fiecare zi, să mă întâlnesc mai des cu prietenii şi să am discuţii plăcute şi interesante cu ei. Da, mie mi-ar plăcea să se întâmple toate acestea şi încă alte lucruri, dar ştiu că nu depinde numai de mine, că multe sunt în puterea bunului Dumnezeu, că timpul are stilul lui de a se strecura printre noi, că are felul lui de a fi "atent" cu unele "întâmplări" ale vieţii noastre şi de a le "ignora" pe altele. Chiar şi aşa, e plăcut să visezi, mai ales când ninge afară.

C.S. Lewis ne îndeamnă să scriem numai despre lucruri care ne interesează cu adevărat, fie ele imaginare sau reale. Autorul „Poemelor narative” adaugă, de asemenea, adresându-ni-se nouă, celor care continuăm să scriem: „Aceasta înseamnă că dacă eşti interesat numai de chestiuni legate de scris nu vei fi niciodată un scriitor, pentru că pur şi simplu nu vei avea despre ce să scrii.” Îmi place acest gând al bătrânului Lewis. El îmi confirmă încerederea mea că literatura este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă. Afară ninge cum nu a mai nins de mulţi ani. Cu fulgi mari, grei, leneşi, ca în desenele colorate din Abecedar. Aş vrea să scriu un poem despre iarnă, dar nu-mi vin în minte decât clişeele noastre cele de toate zilele, pe care tocmai scrisul de veacuri le-a sporit poleiala ieftină. Totuşi, nu e nimic dramatic în această situaţie inconfortabilă. Când nu scriu, trăiesc, şi totul se rezolvă.

Focurile de artificii pe care le-am văzut în centrul oraşului noaptea trecută seamănă cu nişte poeme: explozii de lumină de câteva secunde pe cerul întunecat. Lăsând la o parte comparaţia aceasta isteaţă, mă uitam la oamenii care se bucurau de spectacolul de scântei şi m-am gândit la cât de puţin ne trebuie ca să fim mulţumiţi. Lume revărsată pe străzi, emoţia trecerii într-un alt an, faptul de a fi împreună cu cei dragi sau chiar şi singuri între oameni binevoitori, pocnetul sticlelor de şampanie, spuma rece a băuturii în pahare de plastic, îmbrăţişările, ţipetele, uneori bizare şi necontrolate, toate m-au racordat la "clipă". Anul 2008, înscris undeva sus pe un ecran, era semnul care ne aducea aminte că timpul ne este şi aliat şi inamic într-o bătălie al cărei obiect e totdeauna incert. Bătalia este mută, invizibilă, fără glorie, iar trecerea aceasta e în acelaşi timp neprietenoasă şi aliată, pentru că ne trezeşte brusc uneori ca să ne spună că s-au adunat nişte ani, adesea nu tocmai puţini, şi pentru că e totodată blândă, pentru că nu ne grăbeşte, pentru că ne lasă să fierbem la foc mic, pentru că ne îngăduie bucuriile mărunte de fiecare zi, pe care eu unul sunt pe cale să le reabilitez în proprii mei ochi, să le ridic cel puţin la nivelul ideilor şi principiilor pe care în adolescenţă le credeam superioare. La mulţi ani!