Gianina Druţă despre romanul "Planuri de viaţă" (Polirom, 2012) de Vasile Baghiu

PE URMELE TRECUTULUI

(cronică apărută în revista CULTURA, nr. 35/ 20 septembrie 2012)

Într-un lagar al scrisului si al trecutului traieste (trans)scriptorul Vili Barna, psiholog-scriitor (anti)declarat, protagonistul romanului „Planuri de viata“ al lui Vasile Baghiu. Din pasiunea bizara a experimentelor cu sine, sirul întâmplarilor deceleaza ipostazele dupa care se muleaza de fiecare data povestea: Vili care calatoreste în Germania, cel din rezidentele din Anglia sau Elvetia, Vili martor si participant la revolutie, poetul si îndragostitul, copilul caruia îi moare tatal, Vili sotul Dianei si tatal Irinei si al lui Matei, Vili fiul lui Grigore Barna, întors din cosmarul prizonieratului sovietic în Siberia. Alunecarea dintr-un plan într-altul, mixajul înca nefinisat al cadrelor, umanitatea prinsa în chingile istoriei fac din plecarea protagonistului premisa ideala pentru o neîncetata radiografie interioara.

Ioan Neacşu despre romanul "Planuri de viaţă" (Polirom, 2012) de Vasile Baghiu

ETERNITATEA CLIPEI

(cronică apărută pe Reţeaua Literară/ 13 septembrie 2012)

          Vasile Baghiu este unul dintre cei mai importanţi scriitori nouăzecişti. Format în plin postmodernism, el refuză să experimenteze modelele colegilor de generaţie, inventează o poezie evazionistă pe care o numeşte „himerism”, un mod propriu de a se izola de realitatea apăsătoare a sfârşitului unei lumi căreia, iată, nu putem spune că i-a urmat una mai bună, dar asta-i altă poveste. Poezia himerică, în care un erou liric numit Himerus Alter rătăcea (şi încă mai rătăceşte!) pe mapamond contemplând condiţia umană la graniţa dintre milenii, inventând pentru acest lucru o lume paralelă, cum observa Ana Blandiana, l-a singularizat încă de la debut pe Vasile Baghiu şi, în ciuda efortului său de a crea un curent, a rămas doar cu doi-trei discipoli, şi aceia mai mult declarativi. În proză refuză de asemenea modelele postdecembriste, refuză mizerabilismul, trivialul, terifiantul, expresiile licenţioase, chiar pornografia, care invadaseră literatura scăpată de sub cenzură, ba chiar abordează o temă inexistentă la alţi confraţi, boala, într-un roman de mare subtilitate, „Ospiciul”. Când apăreau sute de „memorii” mai mult sau mai puţin inventate, când prolifera o literatură vituperantă despre „epoca de aur”, un fel  de realism socialist invers, ori sute de cărţi erotice, ca o defulare după anii de pudibonderie comunistă, Vasile Baghiu nu se simte atras de temele cu succes la publicul contemporan, el transcrie doar un caiet scris de tatăl său în anii şaizeci, cu memorii autentice, nu inventate, din prizonieratul siberian.

          Al doilea roman publicat de Vasile Baghiu recent la Editura „Polirom”, „Planuri de viaţă”, este tot atât de original ca tot ce a scris până acum. Etalând de data asta o scriitură simplă, aparent frivolă, colocvială,  autorul abordează teme de mare profunzime, pe care le face accesibile cititorilor de tot felul.

O bună educație face mai mult decât toate averile

Cred că nu ar trebui să ne jenăm să vorbim despre lucruri importante doar pentru că lumea are tendința să le considere banale. Banalitatea este ingredientul vieții de zi cu zi, iar desconsiderarea ei ne poate aduce prejudicii reale. De exemplu, în acest sens, un adevăr comun este și acela conform căruia cel mai prețios lucru pe care părinții îl pot oferi copiilor lor este educația. Cred că ar trebui repetat acest adevăr. O bună educație face mai mult decât toate averile posibile, mai mult decât orice moștenire materială. Simt nevoia să spun aceasta aici pentru că văd destul de multe cazuri pe la noi în care părinții strică viitorul copiilor, oferindu-le prea mult, lipsindu-i astfel de șansa de a cunoaște valoarea muncii și a banului. A le oferi copiilor repere legate de valorile adevărate ale vieții înseamnă de fapt a le oferi instrumentele de bază de care vor avea nevoie mai târziu, în relațiile cu oamenii, în întemeierea unei familii, în conturarea drumului propriu. Chiar dacă învățarea cinstei, prieteniei, patriotismului, comportamentului civilizat și a bunului simț ține în mare măsură de cei șapte ani de acasă, educația nu se poate face, bineînțeles, în afara cărții, separat de carte. Cartea trebuie să rămână baza. Cititul trebuie să devină "un obicei al casei". Cu atât mai mult cu cât în zilele noastre societatea descurajează, pe diverse căi, lectura. Iar dacă obiceiul acesta nu le este familiar părinților (pur și simplu pentru că - să zicem - sunt oameni simpli care își văd de viața și de munca lor), atunci chiar și acești părinți pot face un lucru la fel de util, anume să-i încurajeze pe copii să se apropie de cărți, să se ducă la bibliotecă. Educația este cel mai valoros bagaj cu care copiii pot pleca de acasă. Și cel mai la îndemână.

Mai aproape de normalitate

Mai aproape de normalitate mi se pare situația aceasta în care au putut fi auzite în Parlamentul European și alte opinii decât cele cu... "lovitura de stat". Cât despre felul în care fac politică politicienii noștri aici în țară, un lucru cel puțin este evident: poporul român și interesele lui încă nu intră în discuție. Lipsiți de personalitate și demnitate, cu un parcurs biografic în care multe din valorile vieții (cinstea, onoarea, munca, dragostea, prietenia, cultura, credința, patriotismul) nu au avut vreun rol în formarea lor, ei cred că a face politică înseamnă a lua scama de pe haina stăpânului și a face temenele în fața mai-marilor lumii. Ei uită, dacă au știut vreodată, scopul principal al muncii lor: îmbunătățirea vieții poporului din care provin. Și deși sunt și politicieni inimoși printre ei, aceștia se pierd, din păcate, într-un sistem infailibil care îi înghite ca și cum nu ar fi fost vreodată. Aceasta nu înseamnă că trebuie să abandonăm. Esențial este să gândim cu propria minte și să încercăm să spunem ceea ce gândim. Măcar să spunem... A nu tăcea este mai mult decât nimic.

Încep să scriu un volum de poezie despre România cu titlul "O ţară de milioane"

Ieri am postat aici un poem cu titlul "O ţară de milioane". Azi mă gândesc să scriu - în paralel cu scrierea romanului pe care îl am în lucru de câteva luni - un volum de poezie care să aibă titlul poemului şi să "vorbească" despre România de acum. În acest moment ideea mă umple de entuziasm. Sper să nu abandonez acest proiect... Ştiu că lucrul acesta depinde de inspiraţie, dar promit să mă port în aşa fel încât inspiraţia să nu fugă de mine. Doamne ajută!

Scrisul îmi oferă un fel de speranță fără obiect

Ziua de luni îmi stârnește cheful de a relansa scrisul la roman. De dimineață, foarte devreme, ca aproape în fiecare zi, dau la o parte orice gând de renunțare, mă înarmez cu atâta optimism inconștient cât pot să adun, îmi pun pe față zâmbetul autoironic și bat la taste măcar o oră sau două. O oră înainte de a intra în zgomotul lumii și al vieții, înainte de a pleca la serviciu, înainte de a începe risipirea. Nu prea mulțumit, tentat mereu să revizuiesc, pus pe reluarea lecturii paginilor din urmă ca să pot avea controlul asupra întregului, înaintez cu toată încrederea, ca și cum nu aș vedea în ce lume trăiesc. Este o lume care descurajează până și ideea unei plimbări, dar eu nu mă dau bătut, pentru că sunt încântat să încerc punerea în mișcare a propriei lumi. Nu scriu crispat.  Dacă scrisul mi-ar aduce suferință, aș renunța, i-aș pune capăt. Din fericire, scrisul îmi oferă un fel de speranță fără obiect, mă menține miraculos pe linia de plutire și mă redă vieții întreg, pregătit pentru a face față trăirii.  

"În literatură nimeni nu ia locul nimănui."

"Zona literară", numărul 7-8/2012. AICI găsiţi revista în format PDF. 

Zon@ncheta: Curente, generaţii şi premii literare

Vasile Baghiu: "În literatură nimeni nu ia locul nimănui." (pag. 113-114)

 1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc?

Prima paradigmă literară care s-a opus postmodernismului autohton a fost himerismul, pe care l-am teoretizat în mai multe manifeste, primul apărut în 1998. Am resimţit mereu postmodernismul ca pe o paradigmă tehnicistă, uscată, lipsită de magie şi utopie. Mai mult, ca pe o capcană pentru originalitate şi autenticitate. Prin himerism, am încercat să arăt că literatura este mai mult o chestiune de viaţă decât una de tehnică literară. Paradigma mea a evoluat şi s-a dezvoltat în paralel cu postmodernismul şi a dat un semnal că ieşirea de sub umbrela largă a postmodernimului este posibilă. Coincidenţă sau influenţă directă, imediat au apărut şi alte manifeste şi paradigme  în anii ce au urmat.