Rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe

Doi sau trei ani îmi mai trebuie, cred, ca să duc la capăt două cărţi din domenii diferite de literatură pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel cu proiectele literare. Ele sunt, de fapt, la graniţa dintre psihologie, îngrijiri medicale şi educaţie. Abia atunci când le voi vedea încheiate îmi voi putea scrie mai departe romanele, poemele şi eseurile aşa cum îmi doresc, nestingherit, în voia cea bună. Nu-i vorbă, lucrez şi aşa la romanul pe care îl am acum la priorităţi aproape în fiecare dimineaţă, chiar dacă un pic cam încet, dar atunci sunt sigur că îmi vor creşte nişte aripi. Sănătate, răbdare, disciplină, ambianţă prietenoasă în jur sunt lucrurile de care am nevoie ca să trec cu bine acest prag. Şi îmi pun toate rezervele de speranţă şi credinţă în funcţiune. Şi toate rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe. 

De scris tot scrii, mort-copt, până la capăt

De ce e totuşi cam greuţ-greuşor-greu să fii scriitor în România? În primul rând pentru că între scriitorii adevăraţi şi potenţialii cititori adevăraţi se aţin permanent un fel de vajnici păzitori ai sistemului, fie ei moşteniţi din comunism sau şcoliţi din mers la şcoala tranziţiei. Mai mult, cei puşi să apere interesele scriitorului acţionează exact pe dos decât ar trebui. Hai, să zicem că problema aceasta s-ar mai putea rezolva, adică sistemul acesta nevăzut-şi-totuşi-prezent-peste-tot ar mai putea fi păcălit şi chiar clătinat binişor, prin perseverenţă, muncă îndârjită şi sacrificiu individual până la marginile lehamitei, dar ce te faci cu această cultivare deliberată a non-valorilor şi cu ofensiva discreditării cărţii şi a cititului în care se folosesc toate mijloacele, oficiale, neoficiale, directe sau subtile? Ca să scrii şi încă pe termen lung, de fapt cam-toată-viaţă, poezii, romane, eseuri, studii şi aşa mai departe în acest peisaj trebuie să fii construit dintr-un material greu de concasat de fălcile drăguţului de sistem. Că oricum de scris tot scrii, mort-copt, până la capăt. Cu preţul final, asumat sau nu, tot una.

Ratarea este nu de puţine ori o formă sofisticată a împlinirii depline şi absolute

Viaţa de zi cu zi nu ţine cont de aspiraţiile literare ale unui scriitor. Ea îşi urmează cursul, aduce necazuri şi bucurii, umple timpul cu întâmplări, trăiri, sentimente, cu alergătură domestică. Nu este deloc interesată de partea legată de creaţie, ca să spun aşa. De aici şi lipsa de temei în invocarea condiţiilor grele în cazul ratării. Eşecul se poate întâmpla din cauze diverse, însă ratarea e altceva. Eşecul - în special în înţelesul lui limitativ (şi adecvat, până la urmă) de lipsă a unei cariere sau de trai în sărăcie - are diferite cauze care nu ţin neapărat de persoană, dar ratarea este în proporţie covârşitoare un "merit" al persoanei. Eşuezi în fel de fel de încercări, de multe ori pentru că în acele momente ale încercărilor condiţiile pentru succesul tău nu erau îndeplinite. Te ratezi însă numai şi numai pentru că nu ai fost în stare sau nu ai fost suficient de motivat să treci peste dificultăţi şi peste absenţa condiţiilor favorabile. Noroc însă că ratarea este nu de puţine ori o formă sofisticată a împlinirii depline şi absolute.

Pe lângă scrisul de dimineaţă la roman

În perioada următoare îmi trebuie disciplină de fier. Şi sănătate. Pe lângă scrisul de dimineaţă la roman, am mai multe lucruri de dus la capăt, examene, proiecte de cărţi de specialitate în lucru. Îmi doresc să ies cu bine din toate spre sfârşitul verii, să pot vorbi mai relaxat. Îmi doresc apoi să văd din nou Occidentul, să-mi văd prietenii de acolo, fie şi numai pentru câteva zile. Planuri sunt. Ce se alege nu mai e întotdeauna în puterea noastră. Ţine însă obligatoriu de noi, se pare, să ne facem planuri şi să nu ne pierdem speranţa.

Zumzetul lumii din jur poate fi ignorat cu mult folos

Încerc să mă strecor printre lucruri importante şi lucruri mai puţin importante din viaţa mea de acum. Este o artă care nu se învaţă la nicio şcoală, pentru că totul este mişcător, iar erorile pândesc la tot pasul. Schimbările se fac din mers, iar ceea ce azi ţi se pare de interes vital mâine poate deveni în ochii tăi o banală chestiune de rutină. Mă mai salvează doar încăpăţânarea de a crede mereu că munca pentru un proiect (iar scrisul intră aici) e mai bună decât orice pălăvrăgeală, că zumzetul lumii din jur poate fi ignorat cu mult folos.