Momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi

Nu vreau să fac un bilanţ neapărat, dar e momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi, ştiţi... 2017? N-a fost prea rău pentru mine. Sau, mă rog, a fost bunişor. În ianuarie, chiar pe 15, mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor ca să protestez împotriva eliminărilor abuzive ale unor scriitori din organizaţie şi împotriva abuzurilor şi stilului nedemocratic ale conducerii Manolescu, de fapt, ca să atrag atenţia asupra climatului toxic din mediile noastre literare. Fără prea mare impact în rândul scriitorilor... În fine, ştiu în ce ţară trăiesc... În primăvară am fost cu Iuliana o săptămână la Londra şi a fost de parcă am stat un an, aşa de multe locuri am văzut. Prin vară, ne-am instalat pentru vreo cinci zile la Roma, unde am putut admira şi explora, în sfârşit, toate ruinele şi pietrele, cum îmi doream. Încă înainte de începerea şcolii, am avut o săptămână de vis în Toscana, la Montepulciano, unde Iuliana a zis că i-ar plăcea să trăiască. Mi-am completat şi formările în terapia narativă cu Hugh Fox şi Ovidiu Gavrilovici. Am continuat cu profesoratul la şcoala sanitară, slujba mea de după-amiază, mulţumit că pot împărtăşi unor tineri cunoştinţele, experienţa şi valorile la care ţin. Mai mult, am reuşit isprava de a publica primul volum din "Teoria şi practica nursing", o carte necesară învăţământului care pregăteşte asistenţi medicali, iar acum lucrez la volumul al doilea pe principiul că trebuie să joci dacă intri în horă. Nicio carte de literatură, totuşi, doar câteva poeme apărute ici-colo, nişte articole şi vreo două sau trei interviuri. Încă scriu cu intermitenţe la un roman pe care îl am în lucru de vreo trei ani. Vizite fericite la copii, la Cluj şi la Sibiu. Din păcate, mama a început să fie mai rău cu sănătatea, iar acum batem drumul Iaşului pe la doctori. Partea bună este că în pofida vîrstei (86 de ani) se ţine bine şi are acelaşi chef de viaţă de totdeauna. Întâlniri minunate cu prieteni. Viaţa la nivelul zero. Îmi doresc, pentru anul centenarului, în afară de sănătate pentru cei dragi, pentru toată lumea şi pentru mine, să dispară graniţa dureroasă pe care o avem cu Republica Moldova, să se reformeze breasla scriitorilor în aşa fel încât să fie recunoscuţi şi sprijiniţi scriitorii adevăraţi, să înceapă românii să revină acasă şi să nu mai plece prea mulţi afară, iar eu să pot duce la capăt măcar două sau trei proiecte literare, adică nişte cărţi. Vom vedea. Doamne-ajută! Un An Nou cu sănătate şi bucurii, prieteni! La mulţi ani!

Autosuficienţa literaţilor români

Înţeleg bine irelevanţa şi nefuncţionalitatea etichetelor, dar autosuficienţa literaţilor români, la o privire generală, mă face să râd şi mă întristează în acelaşi timp. Admir orice efort de depăşire a propriei condiţii şi nu e deloc rău să crezi că există o stea în cer care e numai a ta. Mai mult, sunt conştient că uneori m-am trezit şi eu, fără să vreau poate, perorând în gol cu un aer important despre situaţia aiurea din lumea literară sau despre scris, însă îmi este din ce în ce mai limpede că peisajul te îndeamnă mai degrabă să stai acasă, sau să o ştergi repede dacă ai apucat să ieşi pe undeva pe la vreun eveniment. Evident, cu asta nu vreau să spun nimic. Dimpotrivă. 

Soarele poate să apară de-acum la geamuri în voia cea bună

Scrii două-trei paragrafe de dimineaţă şi ai sentimentul că te afli cumva pe val. E momentul înşelător când povestea de sub taste o poate lua la vale, scăpată de sub control, se poate transforma în text numai bun de modificat, de tăiat, de şters. Partea bună este că oricum te-ai aflat, totuşi, în treabă, cum s-ar spune, ai zis că mergi mai departe şi chiar ai mers, duci înainte căruţa romanului, sau mai mult înapoi, în punctul din care ai fi vrut să iasă altfel, să sune aşa cum ai fi dorit să sune dacă ar fi fost paginile unui autor pe care îl admiri şi pe care îl ţii de model. Şi nimic nu se compară cu trăirea aceasta gratuită a muncii destinate coşului. A învăţa din propriile greşeli e mai bine decât a nu învăţa nimic. Iar soarele poate să apară de-acum la geamuri în voia cea bună.

Am scris ce am scris

E încă întuneric la geamuri. O nouă zi e binevenită, o aştept, sunt cu ochii pe ea. Am scris ce am scris, dar acum gata, intru în ritmul normal al vieţii, care este ritmul anormalităţii într-un loc unde arta şi literatura sunt de.amorul artei. Ca peste tot... Fie şi aşa! La urma urmei, nu te obligă nimeni, cum zicea nu ştiu cine mai deunăzi. Cafeaua din faţa mea e mai concretă acum decât orice pagină de roman. Şi nu că aş căuta lumea materială, că doar sunt fire de artist, dar cafeaua le poate înocui uneori pe toate într-o secundă. Evident, exagerez. Poate că de bucurie că am început bine şi azi. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Orgoliul şi simţul demnităţii

Orgoliul nu este acelaşi lucru cu simţul demnităţii. Dacă orgoliul taie căile de comunicare şi duce la singurătate şi izolare, simţul demnităţii te ajută să supravieţuieşti ca fiinţă umană într-un context ostil, agresiv, oprimant. Dacă orgoliul te face inabordabil şi asocial, simţul demnităţii îţi aduce, în timp, preţuire şi respect. Dacă orgoliul produce suferinţă în jur, pentru că este o simplă gesticulaţie a unei idei false despre ceea ce reprezinţi, simţul demnităţii închide ochii la erorile comise din neatenţie, grabă sau prostie. Dacă orgoliul are slabe conexiuni cu umorul, simţul demnităţii trece peste afronturi mărunte şi le priveşte zâmbind, cu înţelegere. Dacă orgoliul e sever şi rigid, simţul demnităţii e senin şi relaxat.

Trăirea vieţii la nivelul zero

Lucrez la volumul doi din "Teoria şi practica nursing", adică mă uit peste "jdemiile" de pagini din fascinantele cărţoaie în engleză notând ceea ce mi se pare util, prins de această muncă de care a început să mă lege un fel de datorie morală faţă de elevii mei şi faţă de pătrăţica din învăţământ în care prestez. Îmi sună uneori în minte versuri noi, pe care le şi notez în speranţa unor poeme sau, mă rog, fără nicio speranţă. Scriu la romanul pe care îl am în lucru aproape în fiecare dimineaţă şi înaintez cu viteza astronomică de o pagină pe zi având mereu sentimentul că nu voi încheia acest proiect în această viaţă. Citesc mai mult decât scriu. Răspund unor interviuri solicitate de reviste interesate de ce aş (mai) avea de spus despre una sau alte dintre chestiunile literare. Mă încumet să scriu mai departe articole, cu sincope asumate, pentru cititori ciudaţi care citesc articole. Mă ţin de slujbe. Încerc să-i ajut pe cei care mă solicită ca psiholog. Mă bucur de viaţă cu toată puterea şi cred că nimic nu ne aduce consolare mai multă decât trăirea vieţii la nivelul zero, cu familia şi prietenii. Ignor pe cât pot atitudinile ostile şi comportamentele tâmpite. Nu am, încă, probleme reale de sănătate. Rostul meu în aceste timpuri care mi s-au dat îmi este aproape limpede. Oricum, nu am crize majore pe acest subiect, pentru că ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va fi atât de clar încât orice voi mai fi avut de spus va fi fost deja în plus.

Regele

Nu am avut norocul să-l cunosc personal pe Regele Mihai, dar am simţit că omul era altfel decât oricare dintre conducătorii şi politicienii noştri. Cred că noi românii am ratat o mare şansă neoferindu-i înapoi tronul pe care i l-au luat şi ni l-au luat sovieticii şi comuniştii. Şi nu o spun doar pentru că sunt în favoarea monarhiei constituţionale, ci pur şi simplu pentru că sunt convins că modelul său uman, experienţa pe care o căpătase şi patriotismul pe care îl avea ne-ar fi asigurat o reaşezare a valorilor adevărate în viaţa noastră comună de zi cu zi. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanţe Familiei Regale!

Bostănăria mediocrităţii

Prin mediile din lumea noastră românească despre care ai zice, teoretic şi oarecum din afară, că ar fi mai răsărite dai la tot pasul peste oameni care n-au mai pus mâna pe o carte din şcoală, deşi poziţiile şi rolurile în care se află ar fi trebuit să le impună asta ca pe o condiţie obligatorie. Nema cultură, nema boabă de vreun grai străin, nema preocupări intelectuale, nema realizări de vreun fel. Nimic grav, la urma urmei, se poate trăi şi aşa, am putea spune. Viaţa are diversitatea ei care îi conferă şi frumuseţea. Grav este, totuşi, atunci când tocmai aceştia găsesc energii şi timp (cum altfel?) să îi şicaneze pe cei cu iniţiative bune şi proiecte adevărate, care au realizări în domeniile lor şi merite evidente. Şi la fel de grav este când ei sunt şi încurajaţi, în felurite chipuri (neimplicare, indiferenţă etc.), să păzească straşnic bostănăria asta a mediocrităţii în aşa fel încât să nu iasă cumva-cineva în evidenţă peste aprobarea lor. Şi aşa ajung ei să ne facă viaţa în ţărişoară. Bunul-simţ şi idealismul celor merituoşi nu fac faţă, clar, asaltului lor, pentru că ei nu se încurcă de chestiuni de acest fel pe care le şi consideră de altfel potrivite pentru "loseri". Lipsa noastră de reacţie le deschide pârtie largă în elanul lor distrugător, iar fenomenul este chiar un cancer al societăţii noastre, motivul de bază al plecării din ţară a multor oameni de ispravă.

Houellebecq

Uitasem cât de amuzant poate fi Houellebecq cu trăsnăile şi frazele lui surprinzătoare, cu reflecţiile lui psihotice. Mi-am luat o porţie bună zilele acestea, printre activităţi diverse, ceea ce mi-a dat o stare acceptabilă, de detaşare şi optimism, chiar dacă cinică în acelaşi timp, de care aveam nevoie, recunosc, pentru a mă scutura de zgura unor mici bătălii apărute tocmai din cauza "extinderii domeniului luptei" în lumea aceasta (estică) a noastră în care nimic nu contează şi totul contează în acelaşi timp, în care doar viaţa la nivelul zero pare să însemne ceva cât de cât.

Cultura recunoaşterii

Lucrurile bune vin numai pe calea respectului faţă de ceilalţi, pe seama grijii ca tot ceea ce este bun şi valoros în ei, în fiecare, să aibă parte de recunoaştere. Dacă susţinem doar prin vorbe "spiritul de echipă" şi "ideea de colaborare", iar în viaţa de zi cu zi suntem indiferenţi, avem tendinţe de a domina şi refuzăm să vedem că nu puţine dintre persoanele din jur sunt deosebite, prin educaţie, prin cultură, prin inteligenţă, prin bunătate, prin înţelepciune, prin talent, prin caracter, atunci cultivăm, aproape inconştient, în propriile vieţi, falsul şi minciuna, ipocrizia şi prefăcătoria, iar efectele în mediile prin care ne mişcăm sunt dintre cele mai neplăcute: climat tensionat, suspiciune, gesturi politicoase rigide, o atmosferă din care toţi abia aşteaptă să plece. Trăim şi din nevoia de recunoaştere, pentru că proiectele noastre se conturează şi se construiesc cu susţinere şi încurajare dinafară, cu energii nebănuite oferite de gesturi aparent mărunte, de un zâmbet de înţelegere, de un cuvânt bun spus în momente critice, de o mână de ajutor întinsă la momentul potrivit. O cultură a recunoaşterii, în familie, în şcoală, în societate, ne-ar scuti de multe neajunsuri şi neplăceri, iar lumea noastră (românească) ar arăta cu totul altfel.

Evaluarea, în ecuaţia educaţiei

Am simţit mereu în munca la clasă, de trei ani de când sunt în învăţământ, că evaluarea, pe care mulţi profesori pun un accent deosebit şi de care se face uneori mare caz, contează de fapt prea puţin în ecuaţia educaţiei. Nu am neglijat-o, mi-am făcut datoria (ca şi în cazul obligaţiilor birocratice adesea împovărătoare), dar nu i-am dat prea mare pondere în această poveste. Mi s-au părut mai importante, de exemplu, efortul de aducere la zi a conţinuturilor materiei, simplificarea metodei de predare şi despodobirea ei de solemnităţi inutile, crearea unei atmosfere relaxate la ore şi construirea unei relaţii profesor-elev bazată pe respect. Sunt bucuros că intuiţia mea e confirmată din când în când, acum, iată, şi de un expert, consilierul prezidenţial pentru educaţie în Finlanda, Jukka Kangaslahti: "...majoritatea ţărilor se concentrează pe curriculum şi evaluare când, de fapt, ceea ce contează este calitatea predării şi a educaţiei".

Nicolae Coande: Despre eroi și ticăloși, pe ambele maluri ale istoriei literare

Acest text a fost scris la scurt timp după ce scriitorul Vasile Baghiu a fost „sancționat“ prompt de dl Alex Ștefănescu, într-o notă zeflemitoare din România literară nr. 22/2017, pentru „culpa“ de a-și fi dat demisia din Uniunea Scriitorilor. Îndrăzneala dlui Baghiu a fost taxată în derîdere de un critic vestit pentru răsucirile sale de conștiință chiar în relația cu revista unde publică acum, după ce, în 2010, a fost „determinat“ de Nicolae Manolescu să plece din redacția acesteia. Cîte nu i se pot întîmpla unui om într-o viață, darmite într-o carieră de critic… Textul meu a fost predat unei reviste din provincie la care aveam statut de colaborator permanent de trei ani de zile. După o vară secetoasă, cu stoparea apariției, cu conducerea în stare de șoc (se schimba primarul), la reluare, redactorul șef m-a informat că mentorul acesteia (din respect pentru vîrsta domniei sale îi trec sub tăcere numele) „nu este de acord cu publicarea scrisorii către Alex Ştefănescu, vrea să ţină revista departe de dispute!“. Mentorul este el însuși un temut polemist, care nu s-a sfiit să dea replica, de-a lungul vieții, unei falange de adversari și de detractori, dar spre bătrînețe oasele ni se înmoaie, și vîna polemică devine un prilej plăcut de amintiri la gura sobei. În tinerețe luptăm potrivit convingerilor noastre intime, dar la senectute îi sfătuim pe alții să se abțină!
Iată, pe scurt, motivul pentru care public abia acum, prin amabilitatea revistei Obser­vator cultural, această scrisoare deschisă adresată flagelatorului de serviciu al României literare, un om preocupat de virtuțile moralei și ale caracterului în artă și în viață, cel care afirma într-o carte despre actualul director executiv al revistei unde colaborează: „Dacă Dumnezeu nu i-ar fi alungat pe Adam și Eva din Paradis, dar l-ar fi instalat acolo pe Gabriel Chifu, rezultatul ar fi fost același“. Cazul lui Vasile Baghiu aproape că nici n-ar mai conta, avînd în vedere cine e în capul listei disprețuitorului național…

Totul a meritat

Mi s-a întâmplat azi, din nou, să primesc semne prietenoase de recunoaştere (pentru scrisul meu şi pentru tot ce am realizat în viaţă, în fine, ceva pe aproape, nici nu ştiu cum să spun ca să nu pară înfumurare) de la oameni care, din cât am putut vedea, chiar se pricep la literatură şi care au ales să trăiască departe de ţară şi mi s-a umplut sufletul de bucurie. Şi în timp ce auzeam cuvintele lor calde şi ideile lor de proiecte pe care am putea, spun ei (nişte străini, în fond), să le punem la cale împreună dincolo de distanţele geografice enorme care ne despart, m-am gândit la situaţiile de blocaj nefireşti pe care le întâmpin aici acasă de ani şi ani, de o viaţă, "acasă", aici unde de multe ori eşti pedepsit pentru că îndrăzneşti să forţezi unele schimbări, să îmbunătăţeşti lucrurile, să oferi pur şi simplu, cu generozitate, creaţia ta unei lumi buimăcite de comunism şi de tot ce-a urmat. Blocaj în loc de înlesnire şi încurajare, ostilitate în loc de apreciere, marginalizare în loc de atenţie firească. Şi m-am mai gândit că nimic nu este întâmplător, că există în lumea noastră mare oameni care chiar simt şi pricep, care trăiesc cu intensitate pe seama unor valori adevărate şi că tot zbuciumul meu ar putea să-şi găsească nişte ieşiri, aşa cum le-am tot visat "himerizând", aşa cum le-am tot pierdut şi regăsit de nenumărate ori, prins în hăţişul de anomalii de pe aceste meleaguri care te seacă de energie şi îţi mănâncă timpul ca un vârcolac. Când primeşti astfel de semne ştii că totul a meritat, că toate suferinţele au avut un sens, că drumul ales a fost cel bun, că se poate merge mai departe.

Secretul secretelor

Am descoperit literatura şi scrisul devreme, două minunăţii care au rămas nişte permanenţe în viaţa mea, dar mintea mi-a fugit mereu şi înspre alte teritorii, înspre medicină, psihologie, sociologie, pedagogie, ştiinţă, istorie, geografie, muzică, artă, călătorie, ceea ce m-a ferit, cred, de crisparea, tipică scriitorilor, aş zice, care ajung să creadă că literatura e capătul lumii, că fără scris nici n-ar putea trăi şi aşa mai departe. Înţeleg şi acest sentiment ultimativ, l-am trăit, l-am cunoscut, dar constat că viaţa oferă o diversitate atât de strălucitoare în plan emoţional, în relaţiile cu oamenii, în micile sau marile bătălii pe care le dăm pentru cauzele noastre, în planurile şi proiectele grozave pe care le punem la cale, în bucuriile şi suferinţele noastre, în traiul de la nivelul zero, încât mi se pare că secretul secretelor e tocmai libertatea de mişcare şi respiraţie, care ajunge, în final, să dea aripi chiar scrisului şi să îngăduie inimii să bată în voia cea bună.

Nu mă las aşa, cu una cu două

Sunt convins, după nişte experienţe amare din toţi anii trăiţi în ţărişoara noastră şi după călătorii prin lume, că România a rămas la coada Europei din cauza oamenilor limitaţi intelectual, profesional şi uman care au ajuns să aibă unele poziţii, oricât de neînsemnate, prin instituţii, peste tot, nemeritate. Pentru că ei fac, de fapt, atmosfera de doi bani pe oriunde îşi mişcă fiinţele lor preţioase. Iar răutatea lor e inimaginabilă. Bărbaţi sau femei, sunt răzbunători, meschini, plini de venin, iar preocuparea lor cea mai importantă este să fie atenţi la viaţa şi activitatea celorlalţi, în special ale celor care încearcă să mişte cât de cât lucrurile în direcţia lumii civilizate. Am fost umilit de astfel de oameni şi încă sunt adesea în zilele în care vorbim, dar am noroc că am rezistenţă în mine, moştenită (sunt fiul unui supravieţuitor al Gulagului sovietic), că îmi ştiu drumul şi rostul şi nu mă las aşa, cu una cu două.

"În desişul Anxietăţii lui Vili Barna". Radu Părpăuţă despre "Planuri de viaţă", în Ziarul de Iaşi, 28.06. 2017

"În desişul Anxietăţii lui Vili Barna". Radu Părpăuţă despre "Planuri de viaţă", în Ziarul de Iaşi, 28.06. 2017

- fişe de lectură -

Vili Barna, antieroul lui Vasile Baghiu (din romanul acestuia Planuri de viaţă, Polirom, 2012), este un dubitativ înnodat în stări contradictorii: sentimentul zădărniciei şi ratării, apăsarea eşecului şi dezamăgirii. Barna, în care putem recunoaşte date biografice ale autorului (dar nu asta este important), este un contestatar, căzut degrabă într-o melancolie irepresibilă, şi o victimă a societăţii pierdută undeva între Est şi Vest, între ideal şi proza vieţii.

România (literară), o poveste contrafăcută

(Articol apărut în Observator cultural şi pe Liternautica)
Nu mai citesc revista «România literară», mai ales de când a devenit tot mai evident un instrument detestabil de punere la punct a scriitorilor care nu cântă în struna conducerii Uniunii Scriitorilor. Cum pe 15 ianuarie 2017 mi-am dat şi demisia din această organizaţie, transformată după părerea mea într-un redutabil bastion comunist, interesul meu pentru publicaţie a scăzut foarte mult. Totuşi, un prieten mi-a semnalat că în numărul recent (22/ 19 mai 2017) sunt atacat din nou, aşa că m-am uitat să văd despre ce este vorba.

Dramul de modestie

Orgoliul care se sprijină doar pe ceea ce crede persoana în cauză despre ea însăşi şi nu pe vreo calitate umană deosebită sau pe vreo ispravă cât de cât remarcabilă este un spectacol nu numai trist, dar şi supărător într-o oarecare măsură. Nici celălalt tip de vanitate, validat cum s-ar spune, nu este mai bun, dar poate fi cel puţin mai acceptabil. Am fost întotdeauna mirat de încrederea neclintită şi fără umbră de îndoială pe care unii o au aşa pur şi simplu în propriile păreri, în propriile puncte de vedere, în propriul mod de a se raporta la situaţii şi la oamenii din jur. Cum să spun? În principiu, este bine să fim încrezători în steaua noastră pe pământ şi să facem ce depinde de noi pentru ca lucrurile să se plieze pe aceste proiecţii, dar fără momentele de ezitare, fără replierile prudente, fără dramul de modestie totul poate deveni o imensă iluzie care falsifică chiar viaţa aceea extraordinar de stăpână pe sine.

Preţul corect

E bine să ne ţinem la "distanţa de discreţie" (ca să folosesc expresia interesantă scrisă la ghişeele băncilor) de cei care au în cap doar imaginea propriei lor persoane. Îi recunoşti după felul neobosit în care îţi vorbesc despre ei, despre întâmplările lor şi mai ales despre certitudinile lor. Şi după lipsa oricărei îndoieli. Şi după graba cu care se supără atunci când îi contrazici sau nu le ţii hangul, deşi susţin peste tot că nu sunt ranchiunoşi, că nu pun la inimă nimic şi aşa mai departe. E adevărat că efortul acesta trebuie să ne vizeze uneori chiar şi pe noi înşine, dar merită. E preţul corect, vorba aceea. 

Lumi pararlele?

De când lucrez mai serios şi mai aplicat pe nişte teme ştiinţifice îi înţeleg mai bine pe specialiştii din domeniile extra-literare. Aş zice că pricep chiar modul lor de a-i privi pe scriitori şi artişti, cumva cu oarecare îngăduinţă prietenoasă sau, mai curând, cu detaşare şi curiozitate. Bucuria lor de a explora câte un detaliu "mărunt" şi rezultatele extraordinare la care ajung uneori, chiar dacă după ani de trudă, le conferă siguranţă şi acel sentiment că nu mai au nevoie de nimic. Şi sunt edificat, cred, şi viceversa, adică în legătură cu atitudinea scriitorilor şi artiştilor în raport cu cercetătorii fizicieni, chimişti, biologi şi alte specii de savanţi. Se pare că, spre deosebire de savanţi, scriitorii şi artiştii nu prea ajung să fie cu adevărat mulţumiţi de creaţia lor, pentru că sunt în căutare permanentă şi pentru că totul este relativ în cazul creaţiei lor. Să descoperi o mitocondrie e ceva sigur. Să scrii un roman e ca un mers pe nisipuri mişcătoare. Aşa se face, poate, că scriitorii şi artiştii nu-şi bat capul cu noutăţile din lumea ştiinţifică, pentru că ei sunt învăţaţi cu experienţa apelor mişcătoare ale fanteziei. Nu că nu m-aş fi gândit la aceste chestiuni şi până acum, dar parcă sunt luminat într-un fel în legătură cu lumile paralele în care trăim.

„Cititorii sunt oamenii fără de care toată agitaţia mea legată de scris nu ar avea niciun sens. „

Vasile Baghiu: „Cititorii sunt oamenii fără de care toată agitaţia mea legată de scris nu ar avea niciun sens. „

Interviu realizat de Mela Ruja Diaconu, pentru bloggul „Recenzii cărţi bune” https://recenziicartibune.ro/ (aprilie 2017)

M.R.D.: Bună! Ce ne spuneţi despre dvs.?

Chiar aşa, ce pot să spun despre mine? De multe ori, luat repede, nu sunt în stare să leg două vorbe pe subiectul acesta. Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, aş zice foarte simplu că sunt un om care trăieşte la Piatra-Neamţ, mulţumit de familia lui, un scriitor care a crezut în idealurile lui şi încă se ţine de ele, în fine, cineva care încearcă să trăiască, în condiţiile date din această ţară, în acord cu principiile sale.

V.B.: Ce reprezintă lectura în viaţa dvs.?

O ocupaţie foarte plăcută care mi-a adus numai beneficii, nu numai în munca scrisului, dar şi în proiectele pe care le-am pus la cale, în profesiile pe care le-am practicat şi în relaţiile cu oamenii pe care i-am cunoscut. Lectura mi-a deschis ochii asupra lumii. A însemnat adesea o retragere din toată agitaţia, un aliat în momentele de tristeţe şi descurajare, un companion plăcut pentru perioadele de singurătate, o sursă de energii nebănuite şi un motiv de curaj.

Lectură, cititor, carte

Iulian Boldea mi-a adresat mai demult câteva întrebări în cadrul unei anchete literare despre lectură, cititor, carte. „Povestea” a apărut acum, în numărul 1-2/ 2017 al revistei Vatra. 

- Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? 

Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente. 

Un efort obstinant de a preveni pierderea

Cum cuvintele rostite sunt uitate cu uşurinţă, scriem. Sau, mă rog, cei care facem lucrul acesta. Este în această ocupaţie un efort atât de obstinant de a preveni pierderea, de orice natură ar fi ea, încât poate defini chiar firea umană. Şi chiar dacă într-un fel sau altul ne regăsim pe maluri diferite ale acestui râu imens pe care îl numim timp, ideea că prin cuvintele scrise şi nu doar spuse rămâne ceva cât-de-cât ne dă un fel de siguranţă datorită căreia funcţionăm în parametri normali. Evident că de cele mai multe ori ne amăgim, dar cel puţin în felul acesta viaţa capătă străluciri la care nu ne-am fi aşteptat, iar trecerea apei timpului încetineşte, devine prietenoasă, se integrează în peisajul nostru banal.

Cum să faci să împaci lucrurile?

Eşti scriitor, însă cum în România nu poţi trăi din scris trebuie să ai o profesie, o slujbă. Sau mai multe. Aceasta este durerea cea mai mare pentru cei mai mulţi dintre scriitori. A te îndepărta de scris, deşi simţi că este lucrul pe care ştii să-l faci cel mai bine, devine o dramă adevărată care se consumă, adesea, numai în sufletul tău, nevăzută, neştiută, nespusă. Şi singurul scop pe care îl ai în minte este cum să faci să împaci lucrurile, să revii la scris cât mai des posibil şi nu doar aşa, fizic, tu în faţa computerului sau a foii de hârtie, ci cu tot cu mintea din dotare pregătită pentru scris, adică eliberată de solicitările zilelor. A atinge acest scop în condiţiile date devine o performanţă extraordinară. Este, de fapt, o echilibristică riscantă, fără plasă de siguranţă, un sacrificiu pentru o cauză nici măcar ea clarificată.

Să regăsesc plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie

Mă gândesc să reîncep jurnalul pe hârtie, să continui, după ani de întrerupere (din cauza Internet-ului, Facebook-ului etc.), însemnările începute în liceu şi care s-au adăugat în timp. Sunt vreo 30 de caiete de tot felul adunând la un loc adolescenţa, perioada sanatoriului, viaţa agitată din anii nouăzeci, rezidenţele literare de după 2000 din Vest. Ştiu, e şi un pic de vanitate în intenţia aceasta de a relua firul, în sensul că s-ar presupune că sunt încrezător că însemnările ar putea însemna ceva, cândva, dar nu mai contează. Ceea ce ştiu sigur este că voi scrie fără să mă gândesc la toate acestea. Îmi doresc să regăsesc oricum plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie explorând gânduri, emoţii, experienţe, poveşti, situaţii, întâmplări, în fine, viaţa aşa cum este.

Realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic

Multe proiecte aglomerate, timp limitat, energii pe care trebuie să le iau din neant. Nici disciplina nemţească asimilată cât de cât în rezidenţele pe care le-am avut în ţările în care se vorbeşte germana nu-mi este parcă de niciun folos, pentru că realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic. Este o realitate a noastră pe care de multe ori numai noi românii care ne ducem viaţa aici o înţelegem. Foarte probabil, ar trebui să le iau pe rând, să fiu surd la zgomotele de tot felul şi să le duc la capăt orice-ar fi, oricât ar lua, un an, doi, cinci, zece, un veac. Nu am încotro. Ordinea e singura salvare. Şi credinţa că merită tot efortul. Şi bucuria de a lucra. Şi câte şi mai câte.

Nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului

Îi înţeleg foarte bine pe cei care se gândesc în aceste zile - având în vedere abuzurile, nedreptăţile şi trend-ul politic - să plece din ţară. Am avut şi eu, în timp, astfel de tentative faţă de care, din diverse pricini, nu am fost consecvent. Opţiunile şi deciziile acestea ţin prea mult de motivele personale ale fiecăruia în parte şi de organizarea strict individuală sau familială a vieţii ca să poată fi judecate în termeni etici generali sau de altă natură, patriotică sau cine mai ştie cum. Mă feresc de astfel de judecăţi. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la cei care s-au sacrificat în războaie, în revoluţii sau pur şi simplu în modul adesea eroic în care şi-au trăit şi asumat viaţa aici, în România, tocmai pentru că au considerat că acesta este locul lor şi că nu trebuie să permită nimănui să-i forţeze să-şi ia lumea în cap, o rezistenţă extraordinară, fireşte, care ne permite acum să fim o ţară, în fine, să avem ceea ce avem. Tot aşa cum nu pot să nu mă bucur pentru cei care au reuşit să aibă o viaţă demnă în altă parte, oriunde. La fel cum nu-mi pot reprima sentimentul de imensă tristeţe că lucrurile nu merg cum ar trebui şi cum am merita, că nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului.

E o combinaţie de viaţă şi artă

Scriu de obicei pe muzică rock, fie ele piese vechi sau noi. Fraza prinde în unele momente aripi, în special la refrenele acelea în care sălile de concerte sunt în delir, iar eu simt că nu doar scriu, ci şi trăiesc odată cu rândurile care se adună pe ecran. E o combinaţie de viaţă şi artă care îmi place nespus, care îmi dă un sens, chiar dacă doar de o clipă. Însă e clipa mea pe care o preţuiesc şi din care îmi iau energia şi motivaţia.

La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre

Lecturi şi gânduri de week-end... Interesantă perspectiva narativă a lui Michael White, fondatorul terapiei narative (împreună cu David Epston), atunci când spune că poveştile oamenilor nu doar reflectă vieţile lor, ci chiar alcătuiesc identităţile lor. La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre, pe care, în cele mai multe cazuri, le repetăm, le spunem în diferite împrejurări, iar alţii le preiau şi le împrăştie în lume desenând astfel un fel de imagine a noastră. Uneori însă aceste poveşti nu sunt ceea ce ne-am dori, iar ceea ce este chiar mai rău este tendinţa acestor poveşti dominante de a... "domina" şi mai mult peisajul în care ne trăim viaţa şi în care alte poveşti nu mai au, din această cauză, loc. Aceste "alte poveşti" pot răzbi la suprafaţă numai dacă forţăm un pic lucrurile, numai dacă încercăm să fim din când în când "altcineva", numai dacă îndrăznim, singuri sau cu ajutor, să batem cu privirea dincolo de linia orizontului personal. Iar aceasta nu este o amăgire, ci o transformare a poveştii abia gândite în poveste trăită de-adevăratelea.

"Wasn't thinking of anything specific"

Nu mă gândeam la nimic în mod special, vorba cântecului lui Bob Dylan, "wasn't thinking of anything specific", doar scriam lucruri care îmi treceau prin cap la întâmplare când totul a devenit limpede. Scrisul este o căutare a ceva ce nu ştii niciodată dinainte precis ce este. Scrisul este o trăire simultană a trăirii. Scrisul este o poveste care se construieşte în timp ce este povestită. Scrisul este o durere de care vrei să scapi în cel mai puţin dureros mod cu putinţă. Scrisul este "o serie de visuri" sau, mai bine, "a series of dreams", despre care nu ştii la ce ar putea folosi. Scrisul este pasul pe care îl faci mai departe cu intenţia vagă de a prinde ceva din rostul tău în lumea aceasta. Scrisul este curajul de a afla cine eşti cu adevărat. Scrisul este secretul de preţ pe care nu-l vei putea explica nimănui niciodată oricâte mii de pagini ai scrie.

Ideile răsar din amestecul poveştilor

Uneori vorbesc singur. Nu chiar cu voce tare, nu, pentru că reuşesc, totuşi, să mă abţin, ci mai mult în gând. De fapt, îmi vorbesc mie însumi. Poate fi un ecou de la scris, mă gândesc. Cine ştie? Oricum, e un mod plăcut de a avea o conversaţie cât de cât agreabilă. :) Pentru că ideile vin pe parcurs... Asta e sigur... Acţionează, îmi spun, uneori, ca în zilele acestea, fă nişte paşi în direcţia vag identificată de tine şi vei descoperi că lucrurile se aranjează cum nici nu gândeai sau sperai! Totul este în mişcare, aşa că nu te îngrijora de blocajele pe care le vezi acum, de la distanţa de timp a zilei de azi, pentru că sunt şanse mari ca totul să se combine atunci, în acel viitor apropiat, în aşa fel încât să fie în acord cu dorinţele şi planurile tale, iar drumul tău să fie liber şi fără probleme. Plus că e limpede: gândurile se schimbă... Şi povestea ta de viaţă se modifică... Iar ideile răsar din amestecul poveştilor despre tine pe care le-ai ignorat atâta vreme sau în care nu ai crezut, sau pe care le-ai considerat străine de tine, iar tu nedemn de ele. Constaţi cu uimire că erau chiar poveştile pe care le preferi şi care spun cel mai mult despre cum eşti şi despre cine eşti. Şi despre ce vrei de la viaţă

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate, la Bucureşti şi înapoi într-o singură zi, pentru interviul de liberă practică în psihologia clinică (autonom) - got it! :), încercam să-mi pun în ordine nişte scene din roman, însă întunericul şi luminile farurilor la început, apoi peisajele limpezite încet ca o fotografie developată, câmpiile ninse, mormanele de zăpadă şi aglomeraţia din marele oraş, oamenii grăbindu-se, întoarcerea pe şoselele uscate, prin orăşelele şi satele noastre împărtăşind aceeaşi viaţă parcă fără viaţă, toate m-au făcut să-mi doresc şi pentru paginile scrise să fie cumva la fel ca toate aceste secvenţe, împreună şi risipite, laolaltă şi aruncate la întâmplare, imaginea unei lumi aparte, aceasta a noastră aici pe meleaguri, plină de viaţă şi anemică în acelaşi timp, însufleţită de speranţe şi lipsită de orizont deopotrivă, doborâtă şi victorioasă parcă, pe cale de a ieşi la liman şi trântită la pământ fără putere. Iar acum, de dimineaţă, ceva din impresiile de ieri s-a strecurat, îmi pare, şi în stingherele pasaje care încearcă să mişte cu un metru mai încolo caravana lumii din roman. Aş vrea ca aceste pagini să ţipe, să strige, să protesteze, să spună, vorba poetului, "ce e rău şi ce e bine", să adune durerile şi să le ofere sub formă de bucurii adevărate pe care nimeni niciodată nu va putea să le uite. Aş vrea, dar ele doar şoptesc fără agitaţii inutile, spun fără patimă ceva despre ceea ce trăim, scot la iveală fără ostentaţie o lume care aspiră (adoră) să semene cu aceasta adevărată şi ficţională în care ne facem veacul.

Demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor

DECLARAŢIE DE DEMISIE DIN CALITATEA DE MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
(trimisă azi, 15 ianuarie 2017)
Prin prezenta, subsemnatul semnalează acţinile abuzive şi derapajele manageriale recente ale conducerii Uniunii Scriitorilor din România: schimbarea regulamentului pentru crearea posibilităţii pentru al treilea mandat (suplimentar) în funcţia de preşedinte, înfiinţarea unei comisii de „monitorizare, suspendare şi excludere” amintind de perioada anilor cincizeci, excluderile mai multor scriitori (operate deja de această orwelliană comisie, pentru „vina” de a fi exprimat alte opinii decât cele oficiale şi pentru iniţiative perfect legitime în vederea reformării U.S.), oferirea de premii pe criterii clientelare, transformarea revistei „România literară” într-un organ de presă care îi critică pe scriitorii reformişti şi pe cei care nu sunt „pe linie”, cultivarea în fruntea filialelor a unor scriitori obedienţi faţă de actuala conducere, organizarea de „excursii poetice” şi „turniruri” care par mai mult recompense pentru autorii susţinători ai actualei conduceri, lipsa disponibilităţii pentru dialog, relaxarea criteriilor de admitere în organizaţie şi transformarea ei într-o grupare de mii de autori care nu pot proba vreo activitate literară autentică şi care sunt manipulaţi şi şantajaţi pe seama „jumătăţii de pensie”, lipsa proiectelor adevărate de promovare a literaturii române actuale şi a scriitorilor români în Europa, lipsa proiectelor adevărate de cultivare a memoriei literare.
Consider că, prin stilul autoritarist pe care l-a adoptat, actuala conducere prejudiciază imaginea şi statutul scriitorului în România, induce un climat toxic în mediile litarare, descurajează creativitatea şi creatorii şi oferă un model negativ generaţiei tinere de scriitori şi societăţii în general.
Personal, am semnalat aceste probleme, dar conducerea U.S. fie a ignorat demersurile mele (publicistice, civice), fie a căutat, prin mijloace necinstite, să mă descurajeze şi să mă pună la punct. Nu mă mai simt reprezentat de această organizaţie. Dimpotrivă, a mai continua să fiu membru al ei ar însemna să legitimez încălcarea libertăţii de expresie, minciuna, impostura şi bunul plac al conducerii.
Prin urmare, îmi prezint demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Vasile BAGHIU 15 ianuarie 2017
Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România